Viaţa de un roz cenuşiu ...

Îmi este destul de greu să vorbesc despre viaţa mea dar consider că este primul pas spre a ma accepta şi a accepta ceea ce mi se întâmplă... Trebuie să ştii când se incheie o etapa din viaţa ta. Dacă te incăpătânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii. sunt cuvintele lui Paulo Coelho care pe mine m-au trezit, cuvintele care mi-au deschis ochii. Rozul din viaţa mea a început să se întunece într-o friguroasă zi de decembrie când am aflat că sufăr de o boala grea dar uşoară în acelaşi timp... atunci am primit răspunsul la întrebarea care timp de 1 an de zile m-a măcinat. Sufar de tiroidită autoimună, o boală care, mie, mi-a distrus adolescenţa. De ce zic asta? Pentru că dintr-o fată firavă, slabă m-am transformat într-o fată cu forme rotunde. Şocul cel mai mare a fost când medicul mi-a spus, cu un zâmbet ironic şi plictisit pe faţă, că începând cu acea zi va trebui să depind de o pastilă pe zi... Am plâns mult, am fost în pragul depresiei, îmi dispăruse acea fericire de pe chip, nu mai eram eu, acel copil zăpăcit,nebun, plin de umor, care avea în orice moment zâmbetul pe buze. Am fost criticată de acei PRIETENI care la greu m-au jignit, au râs de mine... Am căzut la pământ dar timpul a trecut, rănile au început să mi se cicatrizeze şi eu am început să mă lupt cu aceasta boală. Nu o să o las să îmi distrugă în continuare adolescenţa şi o să fac tot posibilul să îi ţin piept. Nu mi-am scris mica poveste pentru a impresiona pe cineva, am scris-o pentru toate persoanele care trec prin ceva asemănător, indiferent că au această boala sau nu, nu trebuie să încetăm niciodată să luptăm, să credem că totul poate fi ca înainte. Eu nu i-am avut alături decât pe părinţii mei, care au plăns, care şi-au blestemat zilele că fiicei lor i se întămplă ce i se întâmplă. Ce vreau să întelegeţi din această postare este că nu fizicul contează, ci ceea ce ai în cap, caracterul, personalitatea. Eu am reuşit să îmi deschid uşi deşi credeam că nu o să reuşesc. Am înteles că nu trebuie să renunţ la luptă, viaţa este o luptă continuă...Cei care mă cunosc bine, îmi cunosc suferiţa şi efortul pe care îl depun pentru a ajunge cum eram înainte de acel diagnostic... Apeciaţi sufletul nu fizicul...

Primele mele cuvinte de pe acest blog sunt despre mine, despre ceea ce sunt, gândesc si mai ales despre ceea ce simt. Mă numesc Cristina Ciorbă, am 19 ani şi mă consider o persoană sociabilă, prietenoasă, curioasă şi dornică să înveţe lucruri noi. Locuiesc la malul mării, în Constanţa, şi iubesc acest lucru. Sunt stundentă a Universităţii Ovidius, Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism în anul I. Dorinţa de a descoperi misterul unui blog este veche, dar probabil din comoditate nu am făcut acest pas până la aceasta vârstă. Acum este momentul să încep o nouă etapă, acest blog fiind de acum încolo "jurnalul meu public".